Ultramaraton CiucasX3 – 105 Km – Prima data la cursa asta

Inca de la inceput, tin sa te avertizez ca urmeaza o scriere lunga, care comprima peste 22 de ore de alergat/mers/tarat/injurat etc., dar si cateva alte lucruri care s-au patrecut inainte si dupa aceasta cursa.

Incep prin a mentiona ca, dupa ce am terminat primul meu ultramaraton pe sosea (in septembrie 2015), despre care am tinut un jurnal aici, am ales, si poate ca am gresit, sa nu mai scriu despre celelalte curse lungi pe care le-am alergat. La momentul respectiv am considerat ca nu e atat de important sa scriu despre experienta mea, care oricum nu va fi niciodata similara cu experienta traita de oricine altcineva care va alerga acea cursa sau una asemanatoare.

Nu stiu daca a fost o idee buna, si acum ar fi un pic tardiv sa mai scriu despre ultra-uri alergate in 2016 sau in prima parte a lui 2017. Plus faptul ca multe detalii au fost uitate. Na, mai e si varsta…

Motivul principal pentru care de data asta am preferat sa scriu, si sa iau si o decizie in privinta celorlalte curse lungi pe care le voi alerga, este ca am inteles cat de important este sa gasesti, chiar si la nivel extrem de amator (asa ca mine), cateva trairi despre ce anume te-ar putea astepta intr-o anumita cursa.

Ironia sortii a facut ca la momentul la care am anuntat ca exista un jurnal pdf despre prima mea suta, Cristina sa-mi ceara materialul. Anul asta, cand ma pregateam de prima suta pe munte, si cautam informatii despre ultramaratonul de la Ciucas, sa dau peste articolul ei, pe care l-am citit de 2 ori. Am vazut experienta ultra la Ciucas X3 si mi-am spus ca eu am deja experienta in zona de ultra si e foarte posibil sa traiesc diferit asta. Concluzia o veti trage voi la final 😊

Dupa ce in Mai, terminasem cei 100 de km de dealuri la #100ForChildren si apoi in vara am fost la Retezat si la 7500-Hobby, am considerat ca sunt in masura sa pot duce un ultra montan.

Dar sa o luam cu inceputul. Anul trecut, unul dintre maratoanele montane pe care le-am alergat a fost la Ciucas si, imediat dupa cursa, am scris ca sunt decis ca la anul (adica in 2017) sa fac ultra. Recunosc ca nu am stiut multe lucruri legate de zona de ultra montan si m-am dus nepregatit iar asta a contat si vei vedea mai incolo cum mai exact.

(Ne)Pregatirea

Stiam inca din septembrie anul trecut ca fix peste un an o sa fie ultra si am zis sa folosesc cursele din 2017 ca antrenamente pentru Ciucas.

Retezatul, 12 ore la Marathon 7500 (proba Hobby) si cateva ture mai lungi pe munte,  am crezut ca sunt suficiente.

In plus, in acest an am facut si 2 triatloane individuale, unul de sosea si celelalt de munte, si am fost nevoit sa ma antrenez si la bicicleta si inot, si asta mi-a mai intarit rezistenta la efort.

In plus, autosuficienta gresita pe care mi-au dat-o ultramaratoanele de sosea…

Pre-ziua concursului

Am ajuns in Cheia vineri seara si le multumesc foarte mult Anei si Anei, primei ca m-a dus catre casa celei de-a doua 😊), mai precis in Maneciu, foarte aproape de o zona pe care urma sa o revad a doua zi pe traseu. La ora 21, fix cand sedinta tehnica legata de ultra s-a terminat, am ajuns la sala de sport, am luat kitul de start si am salutat/discutat cu cativa cunoscuti. M-am cautat pe liste, prima data la maraton, (efectiv fara sa-mi dau seama ca de data asta alerg ultra), apoi pe lista corecta, cea ce ultra.

21584912_10212550464549940_1189254561_n

Am uitat sa spun un amanunt foarte important, 2017 este si anul in care am devenit parte din echipa de ambasadori CiucasX3 si m-am bucurat foarte mult sa-i vad si aici in sala si mai apoi pe traseu, pe colegii mei, pe care vreau sa-i felicit din toata inima pentru ce au reusit sa realizeze cu acest eveniment, care e cunoscut in toata tara. Bravo fete si baieti!

Seara de vineri nu s-a incheiat tocmai ’’propice’’ cursei din ziua urmatoare, pentru ca eu la ora 23 infulecam sarmale cu mamaliguta si ma gandeam ca voi mai sta pe un scaun si la o masa la foarte multe ore dupa 😊)

La ora 4 si 15 minute a sunat ceasul.

Ziua cursei

La 5 plecam spre Cheia si la benzinaria dinainte de serpentine, unde am oprit sa luam cafea, am simtit ca incepe concursul; mai intai niste domni jandarmi, care mergeau tot in Cheia la concurs mi-au urat succes, si apoi 2 soferi de tir, care m-au vazut echipat ca de razboi, au confirmat, intre ei, ca sigur e vreun concurs de alergat…

La start, dupa verificarea echipamentului obligatoriu, am intrat in zona in care am incercat, in intunericul diminetii de septembrie, sa gasesc chipuri cunoscute. Mai intai am vazut-o pe Mariana Nenu, care mi-a urat succes si mi-a spus ca azi ea alearga doar maraton, apoi, l-am reintalnit pe marele atlet Florin Ionita, un om pe care il admir foarte mult, si care mi-a spus ca am prea mult echipament si ca o sa-mi las la Baraj din el. A avut perfecta dreptate.

In intunericul diminetii l-am regasit si pe Claudiu Beletoiu, cel care imi va fi, in ziua dar mai ales in noaptea care urmeaza, cu adevarat un sprijin fundamental.

21728498_1420567291374239_2508280315942383634_n

Pe la inceputul anului, povestisem cu Denisa (Diaconu), o fata ce alearga bine, si pe care am cunoscut-o la Maratonul Montan Rafael (unde a si castigat), sa alergam ultra la Ciucas impreuna; apoi mi-a zis ca nu mai ajunge si, cu 1 saptamana inainte de cursa, l-am reintalnit pe Claudiu, pe care il vazusem la 7500 (facea Elite) si despre care stiam ca are multe curse de ultra montan, atat in tara cat si afara (TDS, Trans Gran Canaria, etc). Chiar daca la tura de recunoastere de la Urlati, Claudiu mi-a spus ca va sta cu mine, nu am crezut ca voi putea sa alerg cu el, avand in vadere evidenta discrepanta de experienta dintre noi.

Sa revenim la start.

Aud ca mai sunt 4 minute..imi tot potrivesc frontala (de fapt o lanterna deloc potrivita, despre care ca voi povesti mai tarziu), Ana face cateva poze, Claudiu este vesel si plin de energie (desi mi-a spus ca anul trecut s-a oprit la km 90) si anul asta vrea sa facem in jur de 18-20 de ore. Nu prea inteleg eu acum cam care sunt sansele reale ca asta sa se si intample. Nici nu am idee cum e sa fi intr-o cursa de 18 ore..

Deodata aud un fel de vuiet, lumea tipa si ne punem in miscare. Fix in primii pasi, simt cum ‚’’frontala’’ mea pica de pe cap si vad ca in partea dreapta cordonul ei s-a smuls din suport..Minunat…Am inceput bine!

Oamenii de pe margine ne incurajeaza, si pornim in grup pe strada care duce catre prima urcare..Usor-usor ne resfiram, Claudiu merge mai bine ca mine si ma incurajeaza sa-l urmez. Ma uit la ceas si vad ca imi primii km alergam cu 5-6. Imi dau seama ca asta nu prea e bine si ma gandesc sa o las mai incet pentru ca urmeaza multe ore petrecute in picioare.

In marea de frontale aprinse, nu realizez ca a mea nu lumineaza deloc si ma ghidez dupa cele ale colegilor de suferinta.

Incepe urcusul sustinut si noi incepem sa respiram intens.

Ajung la un moment dat langa Simina, pe care am urmarit-o anul trecut cu sufletul la gura si m-am rugat sa termine cu bine, o salut, ma saluta dar imi spune ca nu prea stie cine o saluta, se prinde ulterior si povestim de cateva curse, urcand impreuna.

Primii km merg bine si ma gandesc ca poate pana la urma nu am facut o alegere rea cand am luat in picioare, pentru prima parte a traseului (adica primii 60 de km, pana la Baraj Maneciu) incaltarile S-karp, care chiar daca s-au crapat dupa 3 alergari montane, sunt mai mari decat Salomonii si deci mai buni la drum lung, unde stiu ca mi se vor umfla picioarele.

Km trec usor si primul punct de control de la Culmea Buzaianu, este atins repede, dupa 3,78 km. Continui sa alerg lejer si urmeaza punctul de la Valea Stanii, unde ma opresc sa mananc putin si sa umplu bidoanele de apa.

Pe drum alerg alaturi de oameni buni si cu experienta. Domnul Stan Turcu ii da un ”interviu” lui Marius Popescu, realizatorul emisiunii Carpe Diem, una dintre putinele emisiuni pentru care ar merita sa deschideti televizorul. Rad cu lacrimi cand Marius, genial cum il stim, spune: ’’unii pensionari alearga dupa puncte de pensie, dvs. alergati dupa puncte pentru UTMB.’’ Vezi, prioritati diferite..

E clar, cand ma fac mare, vreau sa fiu ca domnul Stan Turcu, care la aproximativ 70 de ani, a ales cea mai grea cursa la CiucasX3, pentru ca ii este necesara pentru Mont Blanc.. Fara cuvinte 😊

Sunt la km 8,13 si mai mai am doar 88,97 km.

In prealabil, cu 2 zile inainte de cursa, in timp ce citeam un articol scris de Andrei despre aceasta cursa, am dat peste un plan de nutritie, facut de Robert Hajnal cred. L-am descarcat si l-am adaptat pentru mine.

Al meu arata asa, l-am printat si l-am respectat intocmai, pana la un punct 😊

Dupa punctul de la Valea Stanii, urmeaza o zona extrem de frumoasa, care m-a impresionat si anul trecut la maraton. E practic un fel de defileu, prin albia secata a unui parau, printre 2 pereti de stanca. Anul trecut, in cea mai ingusta zona a sa, m-am intalnit cu un caine de stana, la fel de speriat de mine, ca si eu de el. Anul asta, cu o seara inainte de cursa, mama Anei, gazda, imi spunea ca acolo sunt foarte multi ursi 😊))

Nu am avut ocazia sa intalnesc nici unul si am mers impreuna cu un tip din Polonia, si dupa 19,7 km, am atins si CP 3 in 03:08:40. In acest punct mi-am dat seama ca e posibil sa merg cam repede si asta sa-mi cauzeze mai tarziu.  Urmatorul punct a fost cel de cabana Ciucas, unde am urcat impreuna cu Andrei Zamfir, cunoscut de la TV , de la emisiunea Supravietuitorul. Am mancat din nou bine la cabana, unde este un punct extrem de bine alimentat.


21731315_10212577461664851_8958509733086180225_n

21743292_10212577461744853_4211821717801751874_nA urmat apoi urcusul catre Vf Ciucas, primul dintre cele 4 pe care trebuie sa le bifam in cele 24 de ore. Am urcat mai bine decat anul trecut, cand, la maraton zona asta mi s-a parut grea si aglomerata si dupa 4 ore si 25 de minute am atins Vf Ciucas, fiind la km 25,6 dupa marcajul organizatorilor, putin mai mult dupa ceasurile noastre.

In mare parte in punctele astea in intalneam pe prietenul Claudiu care parasea punctul de control cam atunci cand ajungeam eu.

Pe Varful Ciucas constat ca incaltarile de la s-karp s-au rupt zdravan si prin crapatura mare intra pietre pe care ma vad nevoit sa ma opresc ca sa le scot.

Dupa urcare, vine si coborarea catre pasul Bratocea, destul de alergabila zona, ascult muzica, ma simt chiar foarte ok. Este o zi frumoasa si soarele nu e atat de puternic. Ma gandesc ce bine ar fi sa ma tina starea asta toata cursa. Vise…:))

In Pasul Bratocea, trimit sms-uri, rad, vorbesc cu oamenii calzi de acolo, mananc cam haotic; Bianca imi striga sa-i iau o punga de jeleuri, iau una si pentru mine si incepe din nou urcarea. De la Bratocea pana la Vf. Grohotis, cam 70% din cursa sunt singur, e un platou imens la un moment dat, sunt caini de stana, ciobani care ne privesc curiosi, si cam acum (in jur de km 40) simt pentru prima data ceva ciudat in soldul stang.

In continuare pietricele in incaltari, dar bucurie mare pentru ca-l reintalnesc pe prietenul Claudiu si incepem sa alergam impreuna 😊 

La km 43 am scos prima data betele din suport.

Atingem Vf. Grohotis si apoi, dupa inca 4 km, Vf. Ulita, unde intalnesc 2 oameni cunoscuti, pe Dragos si mai departe pe fratele lui, Andrei Chiriac, din echipa CiucasX3, oameni de baza aici. Baieti, va multumesc amandurora pentru incurajari, zambete si puterea pe care mi-ati dat-o. In Vf. Ulita, la km 44, aveam deja 08:24:40.

Din Vf. Grohotis, Dragos ne arata lacul si Barajul  de la Maneciu, dar ne spune sa nu ne bucuram prematur, pentru ca si de pe Mont Blanc se vede Parisul…Cam asa a fost..

Dupa inca 4-5 km de la Vf. Ulita, ne indreptam catre Stana Nebunu, si deja soldul meu stang incepe sa doara cam rau, iar in talpi, am impresia ca sunt sute de pietricele, de fapt sunt batai care tot cresc. Merg greu si oboseala e tot mai mare.

La punctul de la Stana Nebunu intalnim un concurent care a abandonat si care ne da din produsele sale; iau niste isotonic pe care il fac cu apa intr-un bidon. Claudiu mananca bine si prinde din nou energie.

21740355_10212577588468021_1225485411624076339_n

Plecam din punct si ii zic sa mearga mai tare. Este coborare si el zburda pe astea. Eu incep sa cobor greu si de cateva ori ma impierdic foarte rau.

La baraj, dupa inca 10 km, ma reintalnesc cu Ana, careia vreau sa-i multumesc inca o data, pentru ca ajutorul ei a fost extrem de important si fizic si psihic; schimb sosete, adidasi (trec pe Kiprun XT6 Trail) tricou cu maneca lunga; mananc, beau cafea si ma relaxez cateva minute.

Din ce citisem si din ce am vazut live, asta e punctul cel mai fragil al traseului, pentru ca aici multi oameni se opresc. Poate pentru ca sunt deja 60 de km, se apropie noaptea, esti in civilizatie, oamenii mananca, rad, si tu stii ca trebuie sa pleci pentru inca 45 de km. Cat am stat in acest post, in jur de 20 de minute, s-au oprit din cursa 4 persoane…

Recunosc ca pe ultimii km inainte de baraj si eu m-am gandit la posibilitatea de a ma opri aici..

Dupa ce am decis sa continui, si incurajat de Claudiu care ma asteptase mai mult de 40 de minute, am pornit mai departe.

Pe baraj am vorbit la telefon si cu Lelia care terminase maratonul si care ne-a incurajat sa continuam.

De la Baraj pana la Vf lui Crai este o zona de urcare, pe care o stiu de la Triatlon Fara Asfalt, zona pe care am coborat-o si apoi am urcat-o atunci, dar pe bicicleta. Ne apropiem de km 68-69 si Claudiu simte ca incep sa cad si-mi spune sa trec pe modul silent si el va vorbi vrute si nevrute ca sa ma scoata din stare. Problema mea cea mai mare in zona asta este ca pe langa durerea mare din soldul stang, incepe sa ma doara destul de intens si soldul drept. Sa fie oare din faptul ca nu mai mersesem niciodata mai mult de 45 de km pe munte? Tot ce se poate.

Pe urcarea asta catre Vf. Lui Crai ne grupam mai multi pentru ca deja se apropie noaptea si e mai sigur sa fim in gasca.

La fantana de pe plai, ne oprim si bem apa/umplem bidoanele.

21743108_10212577598468271_3088924487782249550_n Photo credit: Marius Popescu

Eee si de aici a inceput distractia!

In primul rand, la lasarea intunericului, cand am vrut sa reaprind frontala, am constatat ca nu vad nimic. Fix asa. Absolut nimic..

Povestea acestei frontale e urmatoarea: in locul in care mergem des sa mancam, vine o fata (surdo-muta) care vinde diverse nimicuri, pe care le insira pe masa. Intr-o seara, printre jucari colorate, printese si alte mici lucrusoare inutile, a pus pe masa si o lanterna-frontala pe care am cumparat-o si, cand am comparat-o acasa, in intuneric cu alte 2 frontale pe care le aveam, am tras concluzia gresita ca ea lumineaza cel mai bine. Asa ca am ales-o pe ea ca frontala principala si chiar daca am vrut la Baraj sa-i dau lui Marius Popescu frontala mea de rezerva, am facut prostia sa o las Anei, considerand ca nu imi sunt necesare 2. Asta a fost o prima greseala majora.

Claudiu a incercat si a reusit sa faca in asa fel incat lanterna mea sa se vada mai bine si am inceput sa mergem impreuna in intunericul care a cuprins toata zona asta de platou. La un moment dat, in preajma unui izvor, unde ne-am oprit sa luam apa, eu am incercat si alte nevoie omenesti si firesti si, cred ca in 5 secunde, au inceput sa-mi clantane dintii in gura, incontrolabil. Claudiu mi-a zis sa ma imbrac cu tot ce am, am pus o foita de ploaie pe mine, si am dat drumul picioarelor. A doua bluza groasa era la baraj..a doua greseala pentru mine.

Cu greu am reusit sa ma incalzesc putin si oboseala si faptul ca nu mai alergasem niciodata noaptea intr-o zona ca asta, se vad foarte bine pe chipul meu la punctul de la km 73,5 (marcajul lor) – km 78  (marcajul de pe ceasurile noastre).

21728080_2020320328214191_5940758301679195117_n

Claudiu mi a spus sa incerc sa ma bucur de liniste si sa privesc in stanga, unde se vedea asta

21743142_2020320384880852_8004239572754051412_n

La punctul de la Vf lui Crai l-am reintalnit pe Victor Iliescu, cu care alergasem in mai la 100ForChidren, el ducand cursa de 100 de km, pe dealuri si vai, cu vreo 3 ore mai rapid ca mine. De la punctul asta pana la punctul din Tabla Butii mi s-a parut o eternitate.

Am ramas de cateva ori in spate si am auzit diverse sunete, care m-au ingrozit. Soldurile erau blocate si ma gandeam cu groaza ca dupa urcarea de la km 90 va veni o coborare. Aici a fost pragul meu psihologic. Daca ar fi venit aici cineva cu o masina si mi-ar fi propus sa renunt, as fi renuntat. Din pacate sau din fericire, nu a trecut nimeni si a trebuit sa continui. Aici mi am dat seama cat de mult ar fi contat daca as fi avut macar 1 antrenament de noapte.

Ma uitam la Claudiu si ma gandeam la multe lui curse de peste 15-20-25 de ore si la faptul ca trebuie sa stea dupa mine. Am strans din dinti si am continuat, desi imi venea sa urlu de durere, la propriu.

Cand intr-un final am ajuns la puctul de control de la Tabla Butii, si i-am reintalnit pe Dinu si pe Andrei (care apropo, imi spusese dimineata, ca, citez  ’’ne vedem putin mai incolo’’) am baut cel mai bun pahar de cola din viata mea. Baietii aveau un foc facut si m-am dus sa simt putin caldura flacarilor..instant, fara sa ma vada nimeni, au inceput sa-mi curga lacrimile. Caldura aia de la foc ma topea cu totul…

A urmat apoi coborarea catre Valea Stanii si cand am ajuns acolo, injurand de durere, a inceput ploaia.

Ne-am grupat cam 8 oameni si a urmat partea ce a mai grea a traseului. Era km 89, 8. Eu abia ma mai miscam, trecusera 17 ore, 23 de minute si 40 de secunde de la start. Eram in agonie si nu stiam ce va urma. Claudiu mi-a zis sa iau un activator si sa stau langa el. Am inceput in grup sa pasim incet pe urcare. Mi-a spus ca va dura ceva si sa merg incet si ca ne oprim de ori cate ori e nevoie.

Ei bine cei care stiti traseul asta, stiti ce urmeaza. Eu nu-l stiam, fusese doar pe Bucsoiu, ziua, fara ploaie, si asta in afara concursului 7500, pt ca atunci au deviat traseul din cauza ploii.

Acum ploua, sunt peste 17 ore de la start, si urcam in patru labe, aproape vertical. Si, la un moment dat frontala mea a cedat, de tot. A fost momentul in care Ionut Lucaci mi-a dat frontala lui de rezerva si am putut continua. A fost un urcus crunt, cu foarte multe pauze, cu alunecari si lovituri, cu strans din dinti si noroi peste tot. Sus de tot, ca prin vis se auzea un zgomot. Dupa inca aproape o ora, am ajuns mai aproape de punctul de control, unde, am aflat a doua zi, se afla Cristina si un baiat, Andrei. Sa ma iertati ca nu v-am putut raspunde. Acolo eram pur si simplu pe alta planeta…

In mintea mea, credeam ca sus sunt foarte multi oameni, dupa zgomotul pe care il fac. De fapt sunt 2 voluntari care fac cat o armata aici. Cum Dumnezeu or rezista in vantul asta si in ploaie si ceata de nu vezi la 3 metri?

Le spunem numerele de concurs, le repetem si incepem un joc de a soarecele si pisica cu Vf. Gropsoarele si cele 5 sau 6 coline de pe creasta, care acum imi par pereti verticali. De fiecare data cand atingem cel mai inalt punct vedem in zare alta colina si un punct rosu unde trebuie sa ajungem. Iar si iar si iar. De cel putin 4 ori.  Incep sa strig si sa injur. Frigul mi-a intrat in oase. Baietii alearga in fata mea si iar ma incearca un grav sentiment de vinovatie ca sunt atat de lent si ii tin in loc. Se opresc mereu sa ma astepte..Eu abia mai pasesc.

Incepe coborarea. Pasi grei. Ma doare tot si dintr-o data simt o caldura mare in glezna dreapta. E clar, am calcat stramb si am sucit-o. Strig la Claudiu, se intoarece, ii povestesc patania. Imi spune ca el a facut TDS asa, cu glezna sucita, peste 100 de km. Ma uit la ceas, mai sunt mai putin de 10k. Acum fiecare pas e un chin. Urlu de durere de cateva ori si cobor foarte foarte incet. Cand ajungem la padure , dam de pietre. Cad de cateva ori si ii spun lui Claudiu sa mearga , sa nu ma astepte. Insa nu vrea. A luat o decizie si ramane cu mine. Ragnesc de-a dreptul si trantesc betele. Daca as putea m-as opri acum..dar realizez ca nu mai e despre mine si despre durerea mea. Mintea stie ca trebuie sa-mi duca durerile astea fizice pana la capat. Urmeaza o coborare grea prin padure si cand ajungem la ultimul punct, oamenii ne intampina de parca noi am fi castigat cursa. Rad chinuit si plecam incet spre finish. Fara ca prietenul Claudiu sa vada, incep sa mi curga lacrimi mari, sarate, pe obrazul drept. Ii multumesc inca o data ca e acolo cu mine.

Acum e liniste in corpul meu, ultimii km ii mergem si chiar daca Sergiu si Simina ne deapasesc in viteza, alergam si noi pe ultimul km si primim medaliile atat de mult ravnite.

Nu au fost 18 ore, nici macar 20. Au fost 22 si 14 minute.

Ce a mers/Ce n-a mers

A mers foarte bine planul de nutritie furat de la Andrei si Robert, chiar daca a trebuie sa mananc din 30 in 30 de minute si poate ca nu l-am adaptat asa cum trebuie pentru mine.

A mers bine faptul ca am descoperit un om precum Claudiu, care si-a sacrificat cursa ca sa stea cu mine. Man, multumesc inca o data pentru lectiile pe care le-am invatat de la tine.

A mers bine ca Ana a fost la baraj si m-a ajutat sa ma schimb si sa mananc ceea ce am simtit nevoia.

N-a fost bine deloc ca nu am avut nici macar un antrenament de noapte.

N-a fost ok echipamentul prost pe care l-am ales, de la adidasii crapati, care s-au rupt de tot, pana la lanterna aia pe post de frontala.

N-a fost ok sa ma arunc direct de la 45 de km la 105 Km pe munte, bazandu-ma doar pe faptul ca am terminat cateva ultra de 100 km pe sosea. Nu au nici o legatura astea 2.

Daca ma voi intoarce in cursa asta la anul, voi tine seama de urmatoarele lucruri, si le scriu aici ca sa-mi fie mai usor sa le gasesc cand am nevoie de ele:

  • antrenamente pe munte; 
  • antrenamente de noapte;
  • nutritie specifica si plan pentru toata cursa (pentru ca acum, dupa 14 ore nu l-am mai respectat si mi-a fost destul de rau);
  • un partener de cursa, caruia sa nu-i distrug timpul propus;
  • echipament de calitate, testat inainte, fara improvizatii;
  • odihna reala in zilele dinaintea unei asa curse.

Asta a fost povestea mea la CiucasX3 2017 – Ultramaraton -105 Km – 5000m+

21557958_10212569822033865_227472409750134778_n

 

 

21557569_10212569821913862_6259019144162168974_n

La final, va las un pasaj gasit pe pagina lui Rudy, prietena lui Adrian, cel care a alergat intreaga cursa impreuna cu Ultra, o catelusa din Cheia, care l-a ajutat sa castige locul 3 si pe care apoi au adoptat-o:
21557171_10213682055027108_1348496115_o

”Atletul cel mai rezistent nu este cel care atinge primul tinta. Cel mai rezistent este cel care de fiecare data cand cade se ridica. Cel care atunci cand simte durerea in coaste nu se opreste. Cel care nu se da batut cand vede tinta foarte departe..cand acest alergator atinge tinta, chiar daca ajunge ultimul, este un castigator.
Uneori, chiar daca ai vrea, nu sta in puterea ta sa fii cel mai rapid, dar poti intotdeauna sa alegi sa fii cel mai rezistent. Depinde doar de tine, de vointa si de efortul tau.”

Iulian Serban

Lasă un răspuns