Despre Balaton as putea scrie o carte intreaga. Atat de mult m-a marcat locul si intamplarile petrecute in jurul acestui lac din Ungaria.
Dupa 2 esecuri, in 2018 si 2019, si dupa un an de pauza (in 2020, cauzat de pandemia de Covid-19), m-am intors la balaton in Octombrie 2021, cu alta pregatire si alta mentalitate de a aborda cei 220 de km.
Putin despre primele 2 tentative: la prima participare in 2018, am mers fara sa stiu mare lucru despre cursa asta. Alergam constant cam de 4 ani si avusesem si cateva ultramaratoane la activ, toate in jurul a 100 km. Am pornit tare si nu m-am gandit foarte mult cum voi reusi sa rezist toate orele ce vor urma (in picioare).
Lispa unei strategii m-a lovit brutal o data cu venirea noptii, cand energia mea a scazut brusc si am fost nevoit sa ma opresc la 147.6km in 18h 20m, pe 12 Mai 2018.
Un an mai tarziu, m-am reintors in Ungaria, putin mai pregatit. Am luat 2 prieteni biciclisti ca suport, am plecat moderat si nu am mai fortat deloc in prima parte a cursei.
A fost extrem de cald in timpul zilei, cu temperaturi spre 30 de grade, iar noaptea, o ploaie torentiala, ce a durat cel putin 2 ore, ne-a stors de energie complet, asa ca dupa 145.4km in aceleasi 18h 20m a trebuit sa ma opresc.
De fiecare data cand m-am oprit, am avut un sentiment pe care cu greu il pot exprima in cuvinte.
Stiu ca din esecuri, in teorie, se pot invata multe lucruri, insa pe mine cele doua opriri m-am blocat. Au lasat ceva neterminat, ceva ce nu era bine si de fiecare data cand ma gandeam la cursa asta, mi se strangea stomacul.
Cele 2 mari probleme la cursa asta, pentru mine, au fost:
- Micro-clima lacului, nu stii niciodata ce va urma, poate sa fie extrem de insorit si in 2 ore sa vina o ploaie torentiala care sa tina ore bune si doi,
- Cut-off-uri, timpi limita pe care fiecare alergator era tinut sa-i faca si care tocesc mintea celui si asa obosit, care se ingrijoreaza ca nu va ajunge in timp util la anumite puncte de control.
Cu 2 esecuri la activ si gandul ca pot sa fac o tura completa de lac, am inceput pregatirea pentru editia din 2020, care s-a amanat initial, din Mai in Octombrie si la care nu am mai ajuns in plin an pandemic.
In 2021, la fel, initial s-a anuntat pentru luna Mai, apoi a fost mutat, cauza Covid, in luna Octombrie.
Ca prima ‘’victorie’’ mentala mutarea cursei in toamna, a insemnat o raza de bucurie stiind ca ma inteleg mai bine cu frigul decat cu caldura.
O alta paradigma pe care am incercat sa o schimb in mintea mea a fost legata de timpii limita si, mi-am propus, in cazul in care ajung la Balaton din nou, sa incerc sa nu mai tin cont de cut-off, si chiar daca nu ii ating, sa continui sa alerg/merg/etc. si sa termin cursa, indiferent de cat de mult timp imi va lua asta.
Oficial, cursa trebuie incheiata in 32 de ore, asta inseamna ca de vineri dimineata, de la ora 07.00 AM, trebuie finalizata pana sambata la ora 15.00, dar asta mi-am propus sa nu reprezinte un impediment si oricat ar dura, si chiar daca nu voi reusi sa ma incadrez in timpii limita, sa nu ma opresc.
Poate sa dureze 32, 34, sau 37 de ore..nu va conta, o sa merg (la propriu) pentru ca dupa atatea ore, nu va mai fi cazul de alergare, cel putin pentru mine, pana la finish.
Ca o strategie pe care am luat-o in calcul in lunile de dinaintea concursului, am ales cateva curse de 24 de ore, si cateva antrenamente mai speciale care sa simuleze oarecum conditiile din cursa.
Ca sa nu va plictisesc prea mult cu intreaga pregatire, ‘’planul’’ a cuprins printre altele:
- Provocarea Titanilor, 426Km, 9-28 Februarie 2021;
- Campionatul National de Ultraalergare Sosea – 12h- 118,5 km – 18 Aprilie 2021;
- Andurant Sprint Rafael, ediția a III-a, 24 h –151,85 km, 22-23 Mai 2021;
- UltraMaratonul Alerg pentru Autism 24h – 135 km – 24h – 4-5 Septembrie 2020; pe nisip.
Si cateva antrenamente de minim 50 de km alergate afara, in plin soare, pentru a vedea cum reactioneaza corpul meu in situatia in care va fi foarte cald in timpul zilei, plus sala, si exercitii cu benzile elastice pentru spate si brate.
In teorie, totul parea aranjat, insa am invatat ca la ultra, orice se poate intampla si am fost din nou pus in situatia de a invata sa am rabdare si sa nu renunt, elemente cheie in acest “sport”.
Am plecat spre Ungaria intr-o formula de 4 persoane si cu gandul ca voi alerga, cu Mihai pe bicicleta langa mine, si Ana cu Dragos in masina, ca suport suplimentar.
Am inscris ambii baieti ca suport pe bicicleta, pentru cazul in care unul ar fi obosit sau ar fi dorit sa ia o pauza din a sta in sa, atatea ore. Planul era sa am doi oameni, o singura bicicleta si ei sa faca cu schimbul, pentru a nu tine pe cineva blocat atata timp langa mine.
Startul era vineri la ora 07 de dimineata, asa ca ne-am pus in miscare miercuri foarte devreme, cu gandul sa avem 2 nopti dormite acolo si sa putem sa pornim odihniti.
Am plecat foarte devereme miercuri, in jur de ora 4 dimineata si dupa cateva ore planul divinitatii ne-a aratat ca nu coincide deloc cu planul nostru.
Initial au inceput diversii senzori sa se aprinda in bord. Prima data un senzor de baterie, apoi cel de ABS. Ne-am oprit de cateva ori, am verificat sigurantele, am pornit mai departe. Asta s-a intamplat cam de 3, 4 ori. La un moment dat, mi-am dat seama ca nu e ok, pentru ca ambele ace din bord, au cazut lesinate ca dupa un ultra, desi trecuse abia un maraton.
Aproape de Avrig (urma sa aflam ulterior), aflati intr-o parcare pe lateralul drumului, am realizat ca masina nu mai vrea sa mai pornesca. In nici un fel.
Primul gand a fost, luam alta baterie si continuam, insa ceva imi spunea ca nu e doar bateria. Am incercat sa o pornim si am realizat ca trebuie sa cerem ajutor specializat, si am inceput sa cautam platforma pentru tractare. Dar unde o sa mergem? Si oare o sa se repare in timp util? oare o sa ajungem cu ea asa in Ungaria? Si cum o sa suport daca iar nu voi termina cursa? Sau si mai rau, daca nu voi putea macar sa iau startul? Cred ca cele 30-40 de minute pana a venit platforma, asteptand in frig, pe o ploaie pe care o simteam direct in suflet, nu le voi uita niciodata. Au fost atunci cateva momente in care mintea mea gasea motive de pace pentru a accepta situatia. Se supunea scenariului in care ne vom intoarce spasiti acasa si vom accepta varianta ‘’asta e’’ varianta pe care, de cele mai multe ori, o urasc profund.
Am reusit, cred ca din a 4 incercare, sa gasim pe cineva care sa fie dispus sa vina sa ne ia, daca ii dam exact locatia, vede unde suntem, ne face un pret si apoi vine si ne ia si vedem ulterior unde ajungem, Avrig (30 de km) sau Sibiu (mult mai multi KM)
Intr-un final, platforma a sosit si am pornit spre Avrig, cu mentiunea ca la service-ul unde mergem nu raspunde nimeni la telefon, deci e posibil sa nu reusim nimic.
Din fericire, oamenii de la service au fost prezenti la datorie si, ca sa nu va trec prin toate emotiile prin care am trecut noi, dupa aproximativ 5-6 ore de stat in service si cred ca minim 30 de telefoane la firmele de inchiriat masini (din Sibiu, Fagaras, Bucuresti, etc), pentru ca alternatorul masinii noastre cedase total si trebuia sa asteptam pana a doua zi in Avrig, pana venea noul alternator, gazdele pataniei noastre din Avrig, au decis sa ne ajute si ne-au inchiriat, sub pretul pietei de rent a car, o masina automata, un Mercedes ML, o imenstitate de masina, in care toate bagajele noastre si bicicleta demontata, au incaput perfect.
Drumul pana in Ungaria a fost rapid si de la intrarea in tara vecina pana la destinatia din Balaton, am fost insotiti de o ploaie torentiala in care vizibilitatea era sub 10m si ma gandeam ca o astfel de ploaie torentiala, in timpul cursei, m-ar fi facut sigur sa ma opresc.
Am ajuns la destinatie miercuri noaptea, in jur de ora 1 AM si am fost intampinati de o gazda zambitoare si calda, chiar daca nu intelegea decat foarte putine cuvinte in engleza.
Joia de dupa sosire am petrecut-o pe relaxare, am ridicat kit-ul si legat de ridicarea kitului (din care spre deosebire de alti ani, a lipsit sticla de vin) e bine sa aveti la voi 5000 forinti sau o bancnota de 20 de euro pentru cipul de cronometrare, pe care il veti primii in kit. Eu nu am avut nici una nici alta, dar un domn de la coada, probabil satul de faptul ca nu plecam mai repede, a decis sa-mi schimbe niste bani, ne-am inteles printr-o romano-engleza-maghiara vorbita cu mainile si asa am primit cele necesare pentru start.
Cumva, joi seara, privind apusul asta, am simtit ca va urma ceva misto:
Startul si primul marathon
Vineri dimineata la ora 5 a sunat ceasul, am deschis ochii si desi de obicei la cursele lungi, in noaptea de dinainte de start nu dorm foarte bine, de data asta, in mansarda in care eram cazati, si prin geamul careia vedeam o luna plina si calda, am dormit foarte bine.
Am realizat, iesind pe balcon ca este cam frig si o sa tremur putin la start.
M-a surprins faptul ca, desi eram in plina pandemie mondiala, nici pe strada, nici la start, nici la intrarea in zona efectiva de start, nimeni nu purta masca si parca nici nu exista Covid-ul.
Nu stiu daca se vede prea bine in pozele de la start, dar emotiile erau foarte mari, pentru ca fix inainte de start, mi-am amintit de cele 2 dati in care am trecut prin aceasta experienta, dar am fost nevoit sa ma opresc.
Ne-am strans cu totii in ‘’tarcul’’ startului si muzica e data tare, asteptam sa inceapa nebunia.
Cuvinte multe, intr-o limba pe care nu o inteleg si cumva acum ma bucur ca nu inteleg pentru ca sigur daca as fi inteles, m-ar fi agitat si mai tare.
Oamenii sunt veseli, se strang maini, se arunca cu incurajari si indemnuri la lupta. Ma uit in jurul meu si ma gandesc ca peste 24 de ore, din sutele acestea de oameni din jurul meu, doar cativa vor mai fi in picioare peste 24 de ore si imi doresc sa fiu unul dintre ei…Se innumara si pornim…
Primii 2 km sunt prin Aqua Parc, pana iesim pe trotuarul care ne ve insoti in urmatoarele 24H cel putin.
Se simte o tensiune intre noi, toti cei care am pornit si cei de pe margine care ne incurajeaza.
Ma uit dupa oamenii mei si pret de cateva secunde mi se pare ca ii zaresc, insa in haosul de acolo nu stiu sigur daca pe ei i-am vazut.
Am decis, cu o zi inainte, avand in vedere ca avem o masina noua, electrica, pe care Ana nu o cunoaste, sa conduca Mihai si Dragos sa stea cu mine, fiind singurul suport pe Bicicleta.
Stiu ca peste cativa km ma voi revedea cu el si vom incerca impreuna sa doboram acest balaur.
Iesim usor din statiunea plina de rasete, incurajari si optimism, ajutati de politie trecem soseaua, si intram intr -o zona plina de verdeata si copaci.
Alerg usor si imi privesc ceasul..pace de ultra…5.50…incet si sigur, desi de multe ori in antrenamente nu ma pot mentine incet.
Ma depasesc cativa oameni si simt ca deja incep sa ma incalzesc si ma gandesc ca poate am plecat prea imbracat.
Ca strategie, mi-am propus sa ma schimb la fiecare 50 de km, inclusiv adidasii si sosetele, pentru a crea un nou inceput de fiecare data cand repornesc.
Primii 4 km sunt de plat si coborare, apoi urmeaza o mica urcare pe care alerg incet. Pe la km 7 cred, iesim din nou in soseau principala si ma intalnesc cu Dragos pe bicicleta, care imi va sta alaturi pana a final. Dupa primii 10 km, ma recompensez cu un baton proteic si cu un mers mai alert si vad ca a trecut aproape o ora din distractie si ziua e lunga inainte. Un prim avantaj pe care il observ, legat de aceasta editie tinuta in Octombrie, fata de celelalte 2 la care am participat, tinute la jumatatea lunii Mai, este legata de caldura si de faptul ca in Octombrie e mult mai rece si asta ma ajuta, nefiind fan caldura si soare.
Despre primul semi nu sunt multe de spus, am alergat natural, asa cum imi propusem sa tin pace-ul in jur de 5.40-5.50/km, cu singura mentiune ca am ales sa merg alert km 11.
Dupa primul semimaraton apare si masina mea de suport, Ana si Mihai, cu noul ML 😊 si pentru ei va urma o zi lunga si poate si o noapte la fel, daca vom avea noroc.
Kilometrii trec usor si soarele incepe sa apara si pe la Km 40-45, are loc prima oprire mai serioasa, la Crama Varga, pe care la aceasta editie am preferat sa nu o vizitez. Este o parte mica din traseu, cu varianta de a intra prin crama sau doar a intoarce in curtea ei, eu alegand varianta a doua.
Primii 40 de km i-am alergat cam imbracat si soarele deja s-a ridicat de ceva timp si la crama am ales sa ma schimb, un fel de before and after crama 😊
Inainte de Varga Dupa Varga
Dupa km 42 lucrurile s-au schimbat insa.
Al doilea maraton
Desi dimineata a fost foarte racoroasa si soarele s-a tot jucat cu noi pana la pranz, dupa ora 13 lucrurile s-au schimbat mult.
La inceput a iesit soarele si toti nori au disparut ca prin minune. Apoi drumul ne-a intins in fata o carare lunga, infinita care a serpuit zeci de kilometrii, urcare, coborare, urcare iar, coborare, plat, urcare, coborare si iar de la inceput.
Intre km 45 si 70 drumul a fost orice numai plat nu, iar caldura din miezul zilei m-a facut de cateva ori sa ma intreb ce oare caut eu acolo.
Initial am revenit la tricoul in care pornisem, insa apoi a fost nevoie sa renunt si la el, desi m-am temut de cel mai mare dusman al meu la ultra si anume, insolatia, unul dintre motivele pentru care nu-mi plac cursele ce se desfasoara in soare torit sau in zone fara umbra; pur si simplu soarele ma stoarce de energie total si in timpul noptii, mai ales daca este frig si ploua, corpul meu cedeaza, asa s-a intamplat la primele 2 editii de Balaton, la care am participat, tinute in Mai.
Acum am ales sa pun si o sapca cu protectie si sa scad pace-ul. Bucuria se poate vedea pe chipul meu 😊
KM 55
Km 65
Din analiza facuta ulterior pe alergarea de pe Strava – https://www.strava.com/activities/6053540666, am vazut cum am scazut ritmul, din cauza caldurii. Imi amintesc ca am privit ceasul de sute de ori, nu pentru pace, ci pentru a estima cat va mai stralucii asa puternic soarele. Nu m-am gandit ca va fi asa intens pe 1 Octombrie insa cred ca pana la ora 17 am avut de tras cu el.
Am baut extrem de multa apa si la un moment dat Mihai chiar mi-a zis sa o las mai moale cu apa, pentru ca simtea si el ca exagerasem.
Lasarea serii – pragul
Cand soarele a inceput sa scada in intensitate, am inceput sa ma simt mai bine. Stiam ca nu-mi place caldura si trebuie sa recunosc ca am avut cateva momente grele in mijlocul zilei, cand efectiv imi venea sa renunt. Problema mea majora cu soarele a fost mereu epuizarea, faptul ca apoi, cand soarele va disparea, va pleca si energia mea, o data cu venirea frigului. De data asta, soarele a ars bine doar cateva ore si nu am apucat sa pierd toata energia odata cu venirea serii.
Am simtit ca pot sa continui si dupa ce mi ai schimbat adidasii si sosetele la km 110, am avut un nou inceput mental, dupa ce km 106 l-am mers foarte incet.
Cand s-a intunecat de tot, s-a lasat o liniste ciudata si racoarea de Octombrie a inceput sa ne “stranga”, atat pe mine, cat si pe Dragos, pe bicicleta.
Pentru mine este o diferenta majora intre alergarea de zi si cea de noapte si in cursa asta am simtit-o din plin.
Primul prag pe care l-am simtit a fost legat de orientare si de faptul ca, avand si probleme cu miopia mea, ma uitam la fiecare schimbare de directie sa nu gresesc drumul. Apoi, m-a cuprins o panica in momentul in care glezna dreapta a inceput sa ma doara si mi-am zis ca e totusi cam devreme sa inceapa sa faca asa.
La un moment dat, spre miezul noptii, durerile erau atat de mari incat la fiecare pas aveam senzatia ca am un arici in loc de glezna. Am preferat sa strang din dinti si sa nu-i sperii si pe cei din echipa mea, care au fost intr-adevar de un real ajutor.
Primele ore din noapte nu au fost cu ceva spectaculos in afara faptului ca m-a cuprins o emotie importanta cand am ajuns, intai la km 145,4 si apoi la km 147,6, locurile unde in ani trecuti m-am oprit.
Ca sa intelegeti cat de mult m-a marcat o oprire din trecut, am recunoscut gardul si locul exact unde m-am oprit si am asteptat in trecut sa vina masina sa ma ia. Ca o ironie a sortii, acum ne-am oprit in acel loc, doar pt ca Dragov avea nevoie la baie si in minutele in care am stat singur si am asteptat, am retrait parte din senzatiile din trecut, cand, desi mintea si sufletul isi doreau sa continui, corpul a spus stop.
Am zambit si am inspirat aerul rece al noptii si am simtit ca acum pot sa continui, chiar daca glezna mea dreapta dadea senzatia ca ar dorii cu ardoare o pauza.
Ne-am bucurat cand am trecut prin localitati in care oamenii erau la club si dansau, tipau, unii pe trotuar, altii la terase, si am remarcat cu surpindere ca absolut nimeni nu era deranjat de faptul ca pe langa ei treceau alergatori si biciclisti. Oamenii aveau alte preocupari, mult mai relaxante decat ale noastre.
Căderea
Depasirea zonei in care in trecut m-am oprit, mi-a dat inca un boost de energie si am continuat sa alerg incet, sa povestesc cu Dragos care vedea văi si luminite in departare, oameni si altele, desi erau doar mici despartitoare de sosea si trotuar, luminate de catre frontalele noastre.
Am alternat mersul rapid cu alergatul incet, foarte incet si cu momente in care efectiv ma opream, injurat, zambeam, si porneam iar. Au fost multe clipe in care am trecut de la o stare de beatitudine la o stare in care imi doream efectiv sa ma opresc, sa ma intind pe sosea si sa adorm, fara sa mai stiu sau sa mai simt ceva.
A fost un punct de care imi era frica de la start. Am intotdeauna, din pacate, un punct in care sunt pe marginea prapastiei. Cred cumva ca in cazul meu despre asta e vorba in ultramaratoane. Da, imi place si bucuria alergarii, da iubesc sa alerg cu prietenii mei prin padure intr -o dimineata de vara, da, ador alergarea pe plaja in Grecia, la 6 dimineata, dar momentele astea in care mai aflu ceva despre mine, sunt cu adevarat unice si foarte puternice.
Cred ca pe la km 170 am simtit ca glezna va ceda. Nu stiu cat era durere fizica sau poate mintea juca o festa, in sensul in care, nu mai ai incotro, te doare prea rau si trebuie sa te opresti. “Asta e! Ai facut tot ce tinea de tine!”
Gandul asta, la inceput mic, apoi din ce in ce mai mare a inceput sa-mi dea tarcoale.
Am mers cam 2 km si la un moment dat am inceput sa fac calcule.
Ok, voi merge pana la final, este ora 04 AM , daca merg cu viteza X, fac Y km pe ora, deci voi ajunge la finish in cate ore? Mintii mele, obosite dupa 170 de km i-a reusit capcana in care m-a atras si va spun si voua, aveti grija la mintea voastra; nu doar ca m-am blocat efectiv si nu mai stiam sa fac niste calcule simple de matematica (nu ca matematica ar fi fost vreodata prietena mea cea mai buna) dar am simtit efectiv ca cedez nervos, pentru ca dupa atatea ore in cursa, nu voi reusi sa termin in timp util si sa ajung la finish inainte de ora 15.
Caderea a fost abrupta, am intrat pe panta asta si foarte repede m-a cuprins panica. I-a pus pe Ana si Mihai sa calculeze ei in locul meu si orice raspuns imi dadeau, nu eram multumit. Am tipat la ei, cred ca i-am si injurat si daca am facut asta, imi cer iertare si aici, dar efectiv mintea mea refuza sa creada ca daca voi merge pana la final, nu voi ajunge la finish, dupa atata efort.
Au fost cateva momente in care am intrat in masina, am schimbat pantalonii, sosetele si adidasii si Dragos, zice el, a atipit 5 minute.
Desi am plecat suparat pe ei pentru ca imi tot spuneau sa alerg, cat de incet pot iar eu repetam, agresiv si violent, ca abia mai pot merge, dupa ce am iesit din masina, am inceput sa merg, intai alert, apoi sa alerg, usor, constant si fara sa mai simt mari dureri in glezna. M-am luptat putin cu mintea mea pana am iesit din pasa proasta in care ma dusese si inca o data, un mare MULTUMESC, Ana, Mihai si Dragos pentru rabdare si faptul ca voi nu ati picat in capcana in care mintea mea va tragea, sa ne certam si apoi sa pot da vina pe voi, ca voi sunteti cei care m-ati facut sa ma opresc, pentru orice motiv ridicol.
M-a bucurat inca ceva in timpul noptii si a ajutat mult, chiar daca a fost de scurta durata, faptul ca Mihai a alergat de cateva ori in sens opus si ne-am intersectat pentru cateva secunde; am preferat sa nu alergam in acelasi sens, pentru ca riscam sa fim descalificati si asta era tot nu ce lipsea dupa asa periperii; dar faptul ca el a avut maturitea sa mearga cu masina mai in fata, si sa vina in sens opus si sa ne incurajeze, a contat extrem de mult.
Sentimentul ala in care simti ca iesi din prapastie si ca in departare se vede rasaritul (la propriu) este de nepretuit.
Imi amintesc ca spre dimineata, vantul s-a intetit si ne-am imbracat bine, si asta e iarasi o recomandare pentru cei care merg prima data. Luati cu voi geci de vant si impermeabile daca se poate. Se alearga mult pe malul lacului, si daca bate si vantul, senzatia nu a una deloc placuta mai ales in timpul noptii si spre dimineata, cand esti oricum epuizat si simti fiecare rafala de vant.
Pe la 5 dimineata, numarul alergatorilor a scazut foarte mult si foarte rar mai eram depasiti de cineva, de cele mai multe ori de la stafeta, oameni care alergau repede si ne aruncau in treacat un “Hojra – Hojra” prin de speranta.
Prima data cand am simtit efectiv ca pot termina cursa a fost pe la km 190 cand incepuse sa se lumineze si stiam ca mai am doar 26 de km si, chiar daca ii, merg o sa ajung in timp la finish.
Finish-ul
O alta parte la care nu m-am gandit deloc si daca as face cursa din nou, m-as gandi mai bine este ziua 2 si faptul ca la un moment dat, soare e posibil sa iasa si bata la fel de tare, sau poate ca mai tare decat in prima zi.
Oboselii accumulate de peste zi, de peste noapte, i s-a alaturat la un moment dat un soare ce nu era deloc prietenos cu mine. Imi aduc aminte foarte. foarte clar borna cu 200 km si faptul ca soarele era deja sus si incepea sa ma bata, stiam ca foarte curand nu voi mai avea energie sa mai alerg deloc, si ca ar fi trebuit sa profit cat de mult pot de racoarea diminetii.
Am sarit cat de tare am putut, cu ambele picioare pe semnul de 200 km si cativa metri mai departe l-am rugat pe Dragos sa ma ajute sa ma dezbrac pe marginea drumului si s-a scot colantii lungi si din bluzele din partea de sus a corpului.
De acum soarele era deja sus si incepea sa bata, sau asa il simteam eu dupa atatea ore de effort.
Urmatorii 10 km au fost au grei, foarte grei si uneori mai putin grei, cand mai vedeam cativa copaci si stiam ca vine putina umbra.
Am mers, am incercat si sa mai alerg si imi amintesc ca de la 210 km, alergarea a disparut complet.
Practic ultimii 4 km au fost prin localitatea de start, printre baruri, oameni la plimbare, cafenele din zona pietonala si noi, niste zombie care ne indreptam incet catre linia de sosire. Din clipa in clipa ma asteptam sa ajungem la finish, insa nu a fost deloc usor si am avut si aici un moment in care m-a cuprins panica pentru ca nu mai vedeam nici un marcaj, Dragos a plecat inainte pe bicicleta sa vada daca gaseste marcajul pe drum, iar eu am ramas incet, mergand , printre oameni care imi zambeau, ma incurajau, ma priveau ciudat, avand in vedere ca si eu eram o aparitie cel putin stranie dupa 210 km in cursa.
Printre terase, oameni veseli, mirosuri de mancare si de cafea, am continuat sa ma deplasez incet catre Aqua Parc.
La un moment dat am vazut in fata un sens giratoriu si mi am amintit ca pe acolo am trecut la plecare; in intersectie un politist a oprit circulatia pentru noi si ne a strigat “bravo!” , i-ma zambit si i-am multumim impreunandu-mi mainile ca asiaticii..habar nu am de ce am facut asta, insa in momentul acela, asta am simtit sa fac. Intre timp, alaturi de noi a aparut un domn pe bicicleta, care initial ne-a zis ceva in maghiara, a vazut ca nu raspundem si apoi ne-a intrebat in engleza daca poate sa vina cu noi pana la finish; am zis da, nestiind ca el chiar va trece linia de finish cu noi 😊))
Am trecut intr-un fel de alergare foarte inceata pe la ultimul punct de citire a chip-ului, cu cateva zeci de metri inainte de finish, loc in care o doamna a comunicat printr-o statie, celui care anunta al microfon, numarul si numele meu.
E foarte greu sa pun in cuvinte senzatiile pe care le-am avut in clipa in care am trecut linia de finish si prezentatorul a scus ceva in maghiara, oamenii stransi acolo au inceput sa aplaude si am auzit un Serbiiiaaannn (exact asa, ca si cum ai spune Serbia) Iuliiiiiaaaaannn si am primit banda cu numele meu pe ea, banda pe care o urmaresc de cand am aflat de acest concurs, prin 2017.
Dragos s-a prabusit de pe bicicleta si am mers si l-am imbratisat asa jos cum statea. As fi vrut sa multumesc tuturor pentru ce am simtit in clipa aceea, insa efectiv eram blocat. Am privit cerul si am ridicat banda si i-am multumit lui Dumnezeu ca mi-a permis sa traiesc asa ceva.
As repeta asta? Habar nu am! Cred ca daca ar fi in Octombrie da, in Mai nu stiu ce sa zic, caldura ma cam sperie si nu stiu cat de afectat as fi dupa prima zi de soare intens.
Ce am invatat din cursa asta:
- mintea mea nu sunt eu, poate sa faca si sa desfaca multe, insa nu poate avea control total asupra mea;
- nu voi mai neglija pregatirea de noapte in cursele de 24 h, pentru ca in anii trecuti nu alergasem deloc pe timp de noapte si nu stiam cum sa gestionez caderile si toate pasele proaste care pot veni peste noapte;
- orice episod greu, e doar un episod, incepe, se desfasoara si se va termina;
- sa ma bucur de fiecare reusita, am celebrat fiecare numar rotund de km: 50, 100, 150, 200;
- e foarte important sa nu pleci singur intr-o cursa asa de lunga; daca as fi fost singur nu cred ca as fi terminat, in primul rand pentru ca nu ar fi avut cine sa-mi spuna sa continui si sa nu ma opresc, oricat de incet as merge;
- alimentatia e fundamentala si daca nu as fi mancat (mancare gatita, supa si paste) nu as fi avut energie sa termin;
- gelurile de la SIS si adidasii de la Saucony au fost cele mai bune alegeri pentru mine la aceasta cursa 😀
Ana, Mihai si Dragos, va multumesc ca m-ati suportat si ati facut posibil asa ceva!
